Autor: pr. Vasili Zenkovski
Ca un exemplu al modului în care antropologia ortodoxă diferă de cea a confesiunilor occidentale, ne pot servi diferitele atitudini față de limba maternă în diferite confesiuni. Egalitatea lingvistică a fost stabilită în lumea romano-catolică, în virtutea căreia limba sa aflat în afara acțiunii Bisericii. O astfel de atitudine față de limbaj, transformându-l într-un simplu fenomen natural în care nu există loc pentru sanctuar, desparte Biserica de forța de bază cu care se leagă dezvoltarea spiritului uman.
Mai găsim ceva în protestantism, unde limbii materne i se acordă spațiu complet, unde nu există nicio restricție de a presta servicii în propria limbă, dar, conform concepției generale a protestantismului, limba este recunoscută pur și simplu ca un fenomen „natural”, în absenţa vreunuia să fie o idee pentru sfinţirea limbajului.
Pentru noi, ortodocșii, există credința că odată cu sfințirea limbii în Biserică are loc o pătrundere adâncă în sufletul bisericii. Faptul că în țara noastră slujbele bisericești se desfășoară în limba maternă leagă cel mai strâns sfera religiosului cu cea a naționalului.
Avem aici un singur exemplu despre cât de diferite sunt relaţiile dintre Biserică şi forţele naturale ale sufletului în diferitele confesiuni; tema principală este întrebarea cum au înțeles sfinții părinți natura umană. Dogma Sinodului de la Calcedon ar trebui considerată ca bază pentru construcția antropologiei ortodoxe. Conform învățăturii acestui sinod, în Domnul Isus Hristos există două naturi – în unitatea persoanei Sale – există două naturi (divină și umană). Important în această învățătură din punctul de vedere al construirii antropologiei este că aici este dată diferența dintre natura omului și persoana din el, pentru că în Domnul aceeași persoană are ambele naturi. Și întrucât, conform învățăturilor Sinodului de la Calcedon, Domnul Iisus Hristos a fost adevăratul Dumnezeu și adevăratul Om, putem spune că taina omului se descoperă numai în Hristos.
Aceasta înseamnă că construcția antropologiei trebuie să se bazeze pe această distincție fundamentală între natură și personalitate, care stă la baza dogmei de la Calcedon, dar, în plus, în Biserică avem multe alte date pentru construirea antropologiei ortodoxe, dintre care cel mai important este probabil ceea ce simțim noi ortodocșii când sărbătorim Paștele. În slujbele de Paște trăim bucurie pentru om mai mult ca niciodată; Experiențele de Paște ne dau credință în om. Și aceasta este o adevărată revelație pentru om care ne captivează. Și este important ca aceasta să ne ofere nu doar bucurie pentru om, ci și credință în om, credință în această imagine divină, care este închisă în om și care nu poate fi anulată sub nicio formă.
Este sigur să spunem că poate cea mai importantă trăsătură a antropologiei noastre este credința în om. Niciun păcat nu poate îndepărta această imagine de la om, să distrugă fratele nostru în ea.
Doctrina chipului lui Dumnezeu în om, acțiunea acestei imagini în el, stă la baza antropologiei noastre – principalul lucru în om este legat de acele radiații ale luminii lui Dumnezeu, care creează posibilitatea vieții spirituale în el, datorită cărora. în om merge viața interioară.
Omul „interior” despre care vorbește Sfântul Apostol. Petru, [1] este sursa maturizării sale. Este acest miez din el din care se revarsă lumina lui Dumnezeu. Prin urmare, învățătura protestanților că imaginea lui Dumnezeu în om pare să fi fost ștearsă, dispărută, este inacceptabilă pentru noi. Doctrina romano-catolică a chipului lui Dumnezeu în om este mai aproape de noi, dar nici nu coincide cu a noastră. Diferența dintre noi și romano-catolici este că în ei imaginea lui Dumnezeu este percepută ca un principiu „imperfect” în om. Acest lucru este evident mai ales în doctrina „neprihănirii originare” (justitia originalis) a primilor oameni din paradis înainte de cădere.
Teologia romano-catolică învață că chipul lui Dumnezeu nu era suficient pentru ca omul să se dezvolte normal, că era nevoie și de „har suplimentar” – gratia superaddita.
Fără să intrăm în critica acestei doctrine, trebuie să subliniem că noi, ortodocșii, privim altfel starea primordială a omului în paradis și gândim diferit despre mântuirea omului – ca restaurare a primului om creat. Recunoscând puterea deplină a chipului lui Dumnezeu în om, recunoaștem că există în noi un canal al luminii lui Dumnezeu – care din această lumină a lui Dumnezeu, care strălucește în noi prin chipul lui Dumnezeu, hrănește întreaga viață interioară a omului.
Totuși, este și de înțeles că imaginea lui Dumnezeu – ca conducător al luminii lui Dumnezeu în sufletul uman – deschide și posibilitatea de a apropia sufletul de Dumnezeu, posibilitatea de iluminare spirituală și percepția imediată a lumii superioare.
De aici și doctrina ortodoxă a relației dintre viața interioară din om și viața ascetică din el. Întregul sens al înțelegerii ortodoxe a ascezei constă în faptul că asuprește tot ceea ce înlătură iluminarea spirituală pentru a domina materialul senzual din suflet. Iată sensul a ceea ce a spus Rev. Serafim, că sarcina vieții noastre este să dobândim Duhul Sfânt. [2] Acțiunea Duhului Sfânt are loc în sufletul omului tocmai prin chipul lui Dumnezeu. Pe de altă parte, învățătura Sfinților Părinți despre îndumnezeire – ca ideal – este că chipul lui Dumnezeu nu trebuie întunecat de mișcările „inferioare” ale sufletului, ci imaginea și înțelegerile spirituale ale lui Dumnezeu trebuie să conducă pe om în sus. Aceasta este semnificația rugăciunii lui Isus pentru maturitatea spirituală a omului. Dar ce este acest rău în om? În primul rând, aici nu putem fi de acord cu doctrina romano-catolică conform căreia „țara animalelor” („animalische Seite”), prin limitarea puterilor spirituale ale omului, este sursa păcatului și canalul răului. Nici trupul (despre care Sfântul Pavel ne-a spus că este templul Duhului Sfânt), nici sexul nu sunt sursa păcatului.
Prin natura sa, răul este spiritual. Se poate vorbi chiar (deși este greu de acceptat imediat) despre posibilitatea existenței unei spiritualități „întunecate” – pentru că spiritele rele sunt încă spirite. Natura spirituală a răului înseamnă că în om, pe lângă chipul lui Dumnezeu, există un al doilea centru: păcatul originar.
Acum este posibil să înțelegem de ce în om păcatul originar este legat de natura sa și nu de personalitatea sa. În persoana lui, omul este liber, dar este îngust în natură – poartă păcatul originar și întregul proces de dezvoltare spirituală este că întunericul care este în om – ca păcat – să fie respins de el. [4 ] Pentru a înțelege pe deplin acest lucru, trebuie să facem încă o precizare – că prin natura lor, în întregime, oamenii formează un fel de unitate, adică trebuie să vorbim despre unitatea umanității (în Adam, „toți au păcătuit” ). a spus Sf. Pavel [5]). Aceasta este doctrina catolicității umanității, a naturii catolice a omului. Ceea ce Mântuitorul a vindecat cu fapta Sa răscumpărătoare este natura umană, dar fiecare persoană trebuie să învețe pentru sine puterea mântuitoare a faptei lui Hristos.
Aceasta este concluzia lucrării fiecărei persoane – de a lega persoana lui cu persoana lui Hristos. Ceea ce nu înlătură iubirea noastră reciprocă, ci fiecare persoană trebuie să asimileze personal (mai ales în pocăința sa și în convertirea sa la Dumnezeu) – prin Biserică – ceea ce ne-a dat Dumnezeu.
Astfel, în distincția dintre natură și personalitate, stabilită la Sinodul de la Calcedon, este dată cheia înțelegerii misterului omului. Faptul că găsim mântuirea doar în Biserică poate părea un paradox. Omul se regăsește însă doar în Biserică și numai în el poate asimila ceea ce Domnul a dat naturii noastre prin isprava răscumpărătoare. De aceea putem dezvolta natura umană – în sensul profunzimii ei – doar în Biserică. Fără el, natura umană nu poate fi eliberată de cădere. De aceea deosebim mintea bisericească de cea individuală, pentru că mintea individuală poate greși și numai în ajutorul milostiv al Bisericii primește pentru sine puterea necesară. Această doctrină a rațiunii ecleziastice stă la baza întregii doctrine a Ortodoxiei (epistemologia ei). De aici și doctrina conciliilor, care sunt izvorul Adevărului prin acțiunea Duhului Sfânt. Fără acțiunea Duhului Sfânt, conciliile, chiar dacă sunt canonic desăvârșite, nu sunt sursa Adevărului. Totuși, ceea ce s-a spus despre rațiune se aplică și libertății – în funcție de Biserică. Libertatea este dată Bisericii, nu individului – în adevăratul sens al cuvântului, suntem liberi doar în Biserică. Iar acest lucru pune în lumină înțelegerea noastră a libertății ca dar al Bisericii, asupra faptului că libertatea o putem exercita doar în Biserică, iar în afara ei nu putem stăpâni pe deplin darul libertății. Același principiu se aplică conștiinței. Conștiința individului poate fi în mod constant în eroare. (Acest lucru este bine exprimat într-una dintre rugăciunile secrete din timpul Liturghiei, unde preotul se roagă Domnului să-l elibereze de „conștiința vicleană.” [6]) Aceasta înseamnă că conștiința individuală nu este întotdeauna un canal al dreptății, dar puterea ei se realizează numai în conştiinţa Bisericii.
În înțelegerea ortodoxă, omul se descoperă numai în Biserică. Această legătură a omului cu Biserica este cea mai esențială în înțelegerea noastră despre om și poate că acum devine mai clar de ce natura omului este atât de viu revelată în experiențele pascale. În experiențele pascale, individul uită de sine – acolo aparținem mai mult Bisericii decât nouă înșine. Desigur, există multe în atitudinea individului față de Biserică care sunt tainice și asta nu trebuie uitat. De exemplu, simpla intimitate exterioară cu Biserica nu înseamnă încă „a noastră biserică”. Este posibil și opusul: o persoană care este slab legată din exterior de Biserică este în interior mai conectată cu aceasta decât cei care sunt mai aproape de Biserică în exterior. Biserica însăși este un organism Dumnezeu-om, există în ea o latură umană, există și o latură divină, care, fără a se contopi, rămân inseparabile. Trăind în Biserică, omul se îmbogăţeşte prin puterile sale, prin Sfintele Taine şi cu tot ce are Biserica ca Trup al lui Hristos.
Aceasta este tocmai ruptura inimii lăuntrice a omului – după cuvintele Sfântului Apostol Pavel.
[1] Vezi: 1 Pet. 3:4.
[2] Autorul se referă la următoarele cuvinte celebre ale reverendului Serafim de Sarov: „Scopul vieții noastre este dobândirea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Principalul mijloc de dobândire a Duhului Sfânt este rugăciunea.
[3] Vezi: 1 Cor. 6:19.
[4] Despre marele subiect și dezbatere despre înțelegerea păcatului strămoșilor în teologia ortodoxă, vezi celebra lucrare a lui Prot. Ioan Sava Romanidis.
[5] Vezi: Roma. 5:12.
[6] Din a treia rugăciune secretă a preotului din secvența Liturghiei Credincioșilor.
Sursa: Zenkovsky, V. „Fundamentals of Orthodox Anthropology” – În: Vestnykh RSHD, 4, 1949, pp. 11-16; prin înregistrarea unei prelegeri a prof. prot. Vasili Zenkovski.
