UE are obligația legală de a adera la Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) și din 2019 a reluat procesul de aderare la sistemul Convenției Consiliului Europei. UE, totuși, a ratificat deja Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități (CDPD) și, prin urmare, are o problemă juridică cu articolul 5 al CEDO care intră în conflict cu CDPD, dacă UE nu ia nicio rezervă.
Există un acord larg că este de dorit și necesar ca UE să-și intensifice responsabilitatea în materie de drepturile omului, inclusiv aderarea la CEDO. Cu toate acestea, o serie de probleme rămân încă de abordat, posibil chiar să nu fie luate în considerare sau realizate încă. Una dintre acestea se referă la drepturile persoanelor cu dizabilități și probleme de sănătate mintală în cazul în care UE aderă la CEDO.
Scrisă în anii de după cel de-al Doilea Război Mondial
CEDO a fost concepută și scrisă în anii de după cel de-al Doilea Război Mondial pentru a proteja indivizii împotriva abuzurilor statelor lor, pentru a crea încredere între populații și guverne și pentru a permite dialogul între state.
Europa și lumea, în general, s-au dezvoltat considerabil începând cu 1950. Atât din punct de vedere tehnologic, cât și din punct de vedere al persoanei și al constructelor societale. Odată cu astfel de schimbări din ultimele șapte decenii, lacunele în realitățile trecute și lipsa de previziune în formularea anumitor puncte ale articolului în CEDO ridică provocări în perceperea și protejarea drepturile omului in lumea de astazi.
CEDO în acest context include text care limitează drepturile fundamentale ale persoanelor cu dizabilități psihosociale. CEDO întocmită în 1949 și 1950 autorizează privarea de „persoane cu mintea nesănătoasă” pe termen nelimitat pentru niciun alt motiv decât faptul că aceste persoane au un handicap psihosocial. Textul a fost formulat de reprezentanți ai Regatului Unit, Danemarcei și Suediei, în frunte cu britanici, pentru a autoriza legislația și practicile cauzate de eugenie care erau în vigoare în aceste țări la momentul formulării Convenției.
A fost o acceptare pe scară largă a eugenecii ca parte integrantă a politicii sociale de control al populației, care a stat la baza eforturilor reprezentanților Regatului Unit, Danemarcei și Suediei de a include o clauză de exceptare, care să autorizeze politica guvernului de a segregați și închideți „persoanele cu mintea nesănătoasă, dependenții de alcool sau de droguri și vagabonzi”.
„Trebuie să recunoaștem că Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) este un instrument care datează din 1950, iar textul CEDO reflectă o abordare neglijată și depășită a drepturilor persoanelor cu dizabilități”.
Dna Catalina Devandas-Aguilar, raportor special al ONU pentru drepturile persoanelor cu dizabilități
În ultimii ani, Consiliul Europei a intrat într-o dilemă serioasă între două convenții proprii, CEDO și Convenția privind biomedicină și drepturile omului, care conțin texte bazate pe politici învechite, discriminatorii din prima parte a anilor 1900 și drepturile omului modern promovate de Națiunile Unite.
Consiliul Europei a menținut textul convenției în cauză și, în realitate, promovează astfel puncte de vedere care practic perpetuează o fantomă eugenică în Europa.
Critica textului redactat
O mare parte din criticile la adresa unui posibil nou instrument juridic elaborat, aflat în prezent în discuție de către Consiliul Europei, care extinde articolul 5 al CEDO, se referă la schimbarea de paradigmă a punctului de vedere și la necesitatea implementării acestuia care a avut loc odată cu adoptarea, în 2006. , din tratatul internațional privind drepturile omului: Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități (CRPD).
CDPD celebrează diversitatea umană și demnitatea umană. Mesajul său principal este că persoanele cu dizabilități au dreptul la întregul spectru al drepturilor omului și al libertăților fundamentale fără discriminare. Convenția promovează participarea deplină a persoanelor cu dizabilități în toate sferele vieții. Contestă obiceiurile și comportamentul bazat pe stereotipuri, prejudecăți, practici dăunătoare și stigmatizarea persoanelor cu dizabilități.
Abordarea cu privire la dizabilități a drepturilor omului, adoptată de Națiunile Unite, recunoaște persoanele cu dizabilități ca subiecți ai drepturilor și statul și alții ca având responsabilități de a respecta aceste persoane.
Prin această schimbare istorică de paradigmă, CRPD creează noi terenuri și necesită o nouă gândire. Implementarea sa necesită soluții inovatoare și lăsând în urmă punctele de vedere din trecut.
Comitetul ONU pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, ca parte a unei audieri publice din 2015, a emis o declarație fără echivoc către Consiliul Europei conform căreia „plasarea sau instituționalizarea involuntară a tuturor persoanelor cu dizabilități și în special a persoanelor cu dizabilități intelectuale sau psihosociale. , inclusiv persoanele cu „tulburări mintale”, este interzisă în dreptul internațional în temeiul articolului 14 din Convenție [CDPD] și constituie o privare arbitrară și discriminatorie de libertate a persoanelor cu dizabilități, deoarece este efectuată pe baza faptelor reale sau percepute. deficienta."
Comitetul ONU a mai subliniat Consiliului Europei că, statele părți trebuie să „elimine politicile, prevederile legislative și administrative care permit sau comite tratamentul forțat, deoarece este o încălcare continuă constatată în legile privind sănătatea mintală de pe tot globul, în ciuda dovezilor empirice care indică lipsa acesteia de eficacitate și opiniile persoanelor care folosesc sisteme de sănătate mintală care au suferit dureri profunde și traume ca urmare a tratamentului forțat.”
