pr. Ioan Bourdin
După observația că Hristos nu a părăsit pilda „împotrivirea răului cu forța”, am început să fiu convins că în creștinism nu existau soldați-martiri executați pentru că au refuzat să omoare sau să ia armele.
Cred că acest mit a apărut odată cu apariția versiunii imperiale a creștinismului. Se spune că martirii războinici au fost executați doar pentru că au refuzat să ofere sacrificii zeităților.
Într-adevăr, printre ei s-au numărat și cei care au refuzat complet să lupte și să omoare, precum și cei care au luptat cu păgânii, dar au refuzat să folosească armele împotriva creștinilor. Nu este acceptabil să se concentreze atenția asupra motivului pentru care apare un mit atât de persistent.
Din fericire, s-au păstrat actele martirilor, în care procesele primilor creștini (inclusiv împotriva soldaților) sunt descrise suficient de detaliat.
Din păcate, puțini dintre ortodocșii ruși le cunosc și chiar mai puțini le studiază.
De fapt, viețile sfinților sunt pline de exemple de obiecție de conștiință față de serviciul militar. Să-mi amintesc câteva.
Tocmai din cauza refuzului său de a face serviciul militar a fost ucis în 295 sfântul războinic Maximilian. Stenograma procesului său este păstrată în Martirologie. In instanta a declarat:
„Nu pot să lupt pentru această lume… Vă spun că sunt creștin.”
Ca răspuns, proconsulul a subliniat că creștinii au slujit în armata romană. Maximilian răspunde:
„Asta e treaba lor. Și eu sunt creștin și nu pot sluji.”
La fel, Sfântul Martin din Tours a părăsit armata după ce a fost botezat. Se spune că a fost chemat la Cezar pentru prezentarea unui premiu militar, dar a refuzat să o accepte, spunând:
„Până acum te-am servit ca soldat. Acum, lasă-mă să slujesc lui Hristos. Oferă recompensa altora. Ei intenționează să lupte, iar eu sunt un soldat al lui Hristos și nu am voie să lupt”.
Într-o situație similară s-a aflat și sutașul proaspăt convertit Sf. Markel, care în timpul unei sărbători și-a aruncat onorurile militare cu cuvintele:
„Îl slujesc pe Isus Hristos, Regele etern. Nu voi mai sluji împăratului tău și disprețuiesc închinarea zeilor tăi de lemn și de piatră, care sunt idoli surzi și muți.
S-au păstrat și materialele din procesul împotriva Sf. Markel. Se spune că el a declarat la această instanță că „… nu este potrivit ca un creștin care slujește Domnului Hristos să slujească în armatele lumii”.
Pentru refuzul serviciului militar din motive creștine, au fost canonizați Sf. Kibi, Sf. Cadoc și Sf. Theagen. Acesta din urmă a suferit împreună cu Sfântul Ieronim. Era un țăran neobișnuit de curajos și puternic, care a fost înrolat în armata imperială ca soldat promițător. Ieronim a refuzat să slujească, i-a alungat pe cei care veneau să-l recruteze și, împreună cu alți optsprezece creștini, care au primit și ei chemarea în armată, s-au ascuns într-o peșteră. Soldații imperiali au luat cu asalt peștera, dar nu au reușit să-i prindă pe creștini cu forța. Îi scot cu viclenie. Ei au fost într-adevăr uciși după ce au refuzat să ofere jertfe idolilor, dar acesta a fost mai degrabă ultimul punct al rezistenței lor încăpățânate la serviciul militar (un total de treizeci și doi de conscriși creștini au fost executați în acea zi).
Istoria legiunii din Teba, care se afla sub comanda Sf. Maurice, este mai slab documentata. Actele de martiriu împotriva lor nu sunt păstrate, nefiind proces. Doar tradiția orală, consemnată în epistola Sfântului Episcop Eucherie, rămâne. Zece bărbați ai acestei legiuni sunt glorificați prin nume. Restul sunt cunoscuți sub numele general de martiri Agaun (nu mai puțin de o mie de oameni). Ei nu au refuzat complet să ia armele atunci când luptă împotriva dușmanilor păgâni. Dar s-au răzvrătit când li s-a ordonat să înfrângă o rebeliune creștină.
Ei au declarat că nu-și pot ucide frații creștini sub nicio circumstanță și din niciun motiv:
„Nu ne putem păta mâinile cu sângele unor oameni nevinovați (creștini). Suntem un jurământ înaintea lui Dumnezeu înainte de a jura înaintea ta? Nu poți avea încredere în al doilea nostru jurământ dacă îl încălcăm pe celălalt, primul. Ne-ai ordonat să ucidem creștini – uite, suntem la fel.”
S-a raportat că legiunea era slabă și fiecare al zecelea soldat a fost ucis. După fiecare nou refuz, au ucis din nou fiecare al zecelea până când au măcelărit întreaga legiune.
Sfântul Ioan Războinicul nu s-a retras complet din serviciu, dar în armată a fost angajat în ceea ce în limbajul militar se numește activitate subversivă - avertizând creștinii cu privire la următorul raid, facilitând evadările, vizitând frații și surorile aruncate în închisoare (totuși, conform biografiei sale, putem presupune că nu a trebuit să vărseze sânge: probabil că era în unitățile de pază a orașului).
Cred că ar fi o exagerare să spunem că toți primii creștini au fost pacifisti (fie și doar pentru că nu avem suficient material istoric despre viața Bisericii de atunci). În timpul primelor două secole, însă, atitudinea lor față de război, arme și serviciul militar a fost atât de puternic negativă, încât criticul înfocat al creștinismului, filozoful Celsus, a scris: „Dacă toți oamenii ar proceda ca tine, nimic nu l-ar împiedica pe împărat să rămânând cu totul singur şi cu trupele părăsite de el. Imperiul ar cădea în mâinile celor mai nelegiuiți barbari.
La care teologul creștin Origen răspunde:
„Creștinii au fost învățați să nu se apere împotriva dușmanilor lor; și pentru că au păzit legile care prescriu blândețea și iubirea față de om, ei au obținut de la Dumnezeu ceea ce nu ar fi putut obține dacă li s-ar fi permis să ducă război, deși ar fi bine să facă acest lucru.
Trebuie să mai luăm în considerare un punct. Faptul că obiectorii de conștiință nu au devenit o problemă majoră pentru primii creștini se explică în mare măsură nu prin disponibilitatea lor de a sluji în armată, ci prin faptul că împărații nu aveau nevoie să umple armata regulată cu recrutați.
Vasily Bolotov a scris despre asta: „Legiunile romane au fost completate cu mulți voluntari care au venit să se înscrie”. Prin urmare, creștinii puteau intra în serviciul militar doar în cazuri excepționale'.
Situația în care creștinii din armată au devenit mulți, astfel încât deja slujeau în garda imperială, s-a produs abia la sfârșitul secolului al III-lea.
Nu este necesar ca aceștia să intre în slujbă după ce au primit botezul creștin. În cele mai multe cazuri cunoscute de noi, ei au devenit creștini în timp ce erau deja soldați. Și aici, într-adevăr, unuia ca Maximilian s-ar putea găsi imposibil să continue în serviciu, iar altul va fi obligat să rămână în ea, limitând lucrurile pe care crede că poate face. De exemplu, să nu folosești arme împotriva fraților în Hristos.
Limitele a ceea ce este permis pentru un soldat care s-a convertit la creștinism au fost descrise clar la începutul secolului al III-lea de Sfântul Ipolit al Romei în canoanele sale (regulile 3-10): „În ceea ce privește magistratul și soldatul: să nu ucizi niciodată. , chiar dacă ai primit un ordin... Un soldat de serviciu nu ar trebui să omoare un om. Dacă i se poruncește, nu trebuie să îndeplinească porunca și să nu depună jurământ. Dacă nu vrea, să fie respins. Cel care deține puterea sabiei sau este magistratul orașului care poartă indigo, să înceteze să existe sau să fie respins. Agenții de publicitate sau credincioșii care vor să devină soldați trebuie respinși pentru că L-au disprețuit pe Dumnezeu. Un creștin nu ar trebui să devină soldat decât dacă este obligat de un șef care poartă sabia. El nu trebuie să se încarce cu păcatul sângeros. Dacă, totuși, a vărsat sânge, nu trebuie să ia parte din sacramente decât dacă este purificat prin pocăință, lacrimi și plâns. El nu trebuie să acţioneze cu viclenie, ci cu frică de Dumnezeu.”
Abia odată cu trecerea timpului, Biserica creștină a început să se schimbe, să se îndepărteze de curăția idealului evanghelic, adaptându-se la cerințele lumii, care este străină de Hristos.
Și în monumentele creștine este descris cum au loc aceste schimbări. În special, în materialele Sinodului I Ecumenic (Nicea), vedem cum, odată cu adoptarea creștinismului ca religie de stat, acei creștini care se retrăseseră anterior din serviciul militar s-au repezit în armată. Acum dau mită pentru a se întoarce (vă reamintesc că serviciul militar era o meserie prestigioasă și bine plătită – pe lângă un salariu bun, legionarul avea și dreptul la o pensie excelentă).
Pe vremea aceea, Biserica încă era supărată. Regula 12 a Sinodului I Ecumenic numește astfel de „apostați”: „Cei care sunt chemați prin har la mărturisirea de credință și au dat dovadă de un prim impuls de gelozie scoțându-și centura militară, dar apoi, ca un câine, s-au întors la vărsăturile lor , încât unii s-au folosit chiar de bani și daruri pentru a fi reintroduși în gradul militar: să ei, după ce au petrecut trei ani ascultând Scripturile în portic, apoi zece ani să zacă prosternați în biserică, cerșind iertare”. Zonara, în interpretarea acestei reguli, adaugă că nimeni nu poate rămâne deloc în serviciul militar dacă nu a renunțat anterior la credința creștină.
Câteva decenii mai târziu, însă, Sfântul Vasile cel Mare a scris șovăielnic despre soldații creștini care se întorceau din război: „Părinții noștri nu considerau că uciderea în luptă este o crimă, scuzând, după cum mi se pare, campionii castității și evlaviei. Dar poate că va fi bine să-i sfătuim, ca având mâini necurate, să se abțină trei ani de la împărtășirea cu sfintele Taine.
Biserica intră într-o perioadă în care trebuie să echilibreze între Hristos și Cezar, încercând să-L slujească pe Unul și să nu-l jignească pe celălalt.
Așa a apărut mitul că primii creștini s-au abținut să slujească în armată doar pentru că nu voiau să ofere jertfe zeilor.
Și așa ajungem la mitul de astăzi că orice soldat (nici măcar creștin) care luptă pentru „cauza corectă” poate fi venerat ca martir și sfânt.
Sursa: Pagina personală de Facebook a autorului, publicată la 23.08.2023.
https://www.facebook.com/people/%D0%98%D0%BE%D0%B0%D0%BD%D0%BD-%D0%91%D1%83%D1%80%D0%B4% D0%B8%D0%BD/pfbid02ngxCXRRBRTQPmpdjfefxcY1VKUAAfVevhpM9RUQbU7aJpWp46Esp2nvEXAcmzD7Gl/
