Cultura se adresează inteligenței… dar aceasta din urmă nu o ascultă neapărat. Totuși, a te descurca fără gândirea reflexivă este un lux care, în general, este plătit scump, pentru că este într-adevăr o eroare care transformă individul într-un automat. Privit din acest unghi, cogito cartezian „Gândesc, deci sunt” atât de criticat în modernitate este încă valabil. Într-adevăr, fără a uita că din punct de vedere psihanalitic nu pot fi decât acolo unde „eu” meu nu gândește (într-un simptom, într-un vis, într-un act ratat...), dintr-un alt punct de vedere, mai psihoanimist, unde nu gândesc. cred că sunt gândit. Inevitabil. Sunt gândit de acest „mare celălalt Mare” care este sistemul cu mediile sale din ce în ce mai invazive care mă scufundă într-o baie de apă constantă de „informații” asemănătoare cu hipnoza colectivă.
Iluzia unei alternative a cărei paradigmă este discursul politic o arată perfect: Dreapta sau Stânga, pro sau contra, da sau nu... O alegere cu adevărat personală rămâne anevoioasă. Cu toate acestea, același discurs este cel care atrage audiența și care are prioritate în orice forum media-politic. Pe scurt, cei care cred că sunt liberi în timp ce renunță la reflecție sau fiind interesați doar de problemele (aparent) mai concrete, uită că materialismul este și o ideologie și cu siguranță se reduc la un fel de neuron al sistemului. Este nevoie doar de o clipire de ochi pentru a trece de la gânditor la gând.
Incultură și aroganță, salut daune
Dar care este legătura dintre gândire și lipsă de educație? Dacă o înțelegem pe aceasta din urmă drept sinonimă ignoranță, nicio problemă pentru că toți suntem mai mult sau mai puțin (enorme) ignoranți. A ști că suntem ignoranți, după preceptele ignoranței învățate ale lui Nicolas de Cues, înseamnă să ne dăm posibilitatea de a învăța, de a ne cultiva, de a avansa. Aceasta este, în mod paradoxal, baza oricărei înțelepciuni. Ceea ce strică lucrurile este acest amestec extrem de instabil și periculos de ignoranță și aroganță, prostia fiind alunecarea de la ignoranță la prezumția de cunoaștere. Deschiderea la minte este întotdeauna ceea ce salvează dintr-o fundătură și măsura de precauție care împiedică această bombă a prostiei care este prea des ființa umană să facă rău. Iată o mică ilustrație. Să ne imaginăm cazul unui om de mână în devenire care nu știe să folosească ciocanul și care bate cuie cu cleștele de ani de zile. Acum imaginați-vă că un prieten îi spune despre existența ciocanului. Aceasta este, desigur, o situație simplificată, dar, în realitate, este una destul de comună.
Există o mare probabilitate ca meșteșugul nostru, victimă a unui anumit misonism, să reziste la schimbarea uneltelor pentru că, chiar dacă uneori se lovește de degete și îndoaie unghiile, își consideră cunoștințele satisfăcătoare. Motto-ul lui ar putea fi:
„Știu, deci sunt”!
Transpuse la nivel intelectual, cleștii și ciocanele se referă metaforic la instrumente de gândire, la paradigme și cu cât știm mai multe despre aceste instrumente, cu atât mai relevante și chiar convingătoare pot fi interpretările noastre despre om și despre lume.
De exemplu, conceptele psihanalitice de inconștient, arhetip, sublimare și impuls sunt, fără îndoială, o pierdere serioasă pentru orice intelectual, psihanalist sau nu.
Cu alte cuvinte, gândirea reflexivă și toate tipurile posibile de inteligență (psihologul american H. Gardner numără până la șapte) sunt funcții psihice complexe, specifice fiecăruia, dar lipsite de cultură nu sunt neapărat realizate.
Dimpotrivă, îmbogățiți cu o întreagă gamă de idei, noțiuni, concepte, teorii etc., ele sunt capabile să exprime în cel mai bun mod posibil personalitatea fiecărui individ și să faciliteze realizarea acesteia. Dacă există o gândire cu adevărat autentică, personală fiecărei persoane, „diferențiată” pentru a folosi un termen jungian, aceasta se datorează în mare măsură posibilităților reprezentate de bogăția de chei de lectură aparținând moștenirii noastre culturale. Fanaticii religioși, de exemplu, cred în posibilitatea unei lecturi unice, literale, nehermeneutice a textelor sacre, care nu favorizează în niciun caz dezvoltarea inteligenței lor. Dimpotriva, cei care practica arta interpretarii, precum cabalistii, isi vad capacitatile intelectuale crescute.
În timp ce contribuie la inteligență, cultura nu împiedică prostia
Desigur, fanii meditației ar putea obiecta că omul este în general prea mental și că gândirea complică adesea existența mai mult decât o facilitează. Adevărat. Gândirea are o latură obsesivă pe care este întotdeauna bine să o reducă. Psihanalistul, la rândul său, a putut vedea în ceea ce se încadrează sub denumirea de „cultură” produsul unui „eu” permanent alienat în discursurile sale. De asemenea, adevărat. Intelectualii își spun la fel de multe povești ca și copii, chiar dacă discursul lor este mai erudit și par mai serios.
Dar problema nu este opoziția dintre gândire și nu gândire sau dintre gândire și acțiune. Ceea ce contează este bogăția, adică calitatea gândirii. Chiar și cel mai extrovertit, ca să nu spunem superficial, o persoană poate găsi în cultură materialul și instrumentele necesare pentru a-și ascuți gândirea și pentru a-și forma un gând diferențiat, care nu este o simplă repetare a ceea ce a auzit sau a învățat prin inima. Fără a adera neapărat la vreun sistem sau teorie.
Marii filozofi, în special francezii de dinainte de Revoluție, au fost mai degrabă liber gânditori decât teoreticieni. Așa că revenim la tema acestui(i) Rebel(i), pentru că tocmai gradul de cultură (sau lipsa acestuia) este cel care, în multe situații, poate face de fapt diferența.
Am putea spune că prostia este invers proporțională cu gradul de cultură? Absolut nu. Oamenii sunt inteligenți indiferent de nivelul lor de cultură, doar că sunt limitați de acesta. Ele dau dovadă, după cum spunem, de o inteligență a vieții, un know-how relațional și social, o curiozitate sănătoasă. Care este, probabil, principalul lucru. Și să nu uităm că toată cultura din lume, fără o educație bună, nu-l împiedică pe „micul tiran atotputernic” să-și scoată capul frumos din nou și din nou.
